Cugetari despre depresie

Astăzi doresc să întrerup șirul contemplarilor pe care le aveam programate pentru ceva care mi-a tot stat pe limbă. În urma postării pe care am distribuit-o de dimineață, a Alexandrei, am simțit că nu mai pot să tac. Și m-am temut foarte mult să nu mă duc în lipsă de respect. Voi încerca să nu o fac și să punctez exact ce am pe suflet.

Recent, o persoană dragă mie a pierdut lupta cu depresia postnatala. A fost dureros și șocant, foarte violent pentru mine și m-a trigaruit pe toate părțile posibile.

Sunt furioasă și acum. Mi s-a mai spart o măsea și eu nu înțelegeam ce am de văzut.

La puțin timp după am intrat într-o meditație cu mine mama. Era o meditație de grup, iar ce am văzut acolo mi-a rupt filmul. Era Alexandra mama, grasă, murdară, epuizată, deplorabilă, neajutorata. Alexandra mama care făcea un duș rapid undeva la câteva zile pentru că atât putea...

M-am înfuriat așa de rău și pe mine și pe toți cei din jur care nu m-au înțeles încât îmi venea să împart pumni și picioare în toate părțile.

Am urlat și am plâns... A doua zi mi-a apărut o melodie de-a lui Eminem, tot apărea de ceva timp pe Tik Tok și am decis să ascult versurile cu atenție. Și l-am simțit atât de aproape pe acel părinte care în umbra presiunii sociale uriașe nu încerca decât să ofere copilului său ceva mai mult decât a primit el...

"Dar de ce nu alăptezi? Dar de ce nu dormi cât doarme copilul? Dar de ce faci aia? De ce faci ailaltă? Dar de ce nu ai născut natural?"... zeci, sute de judecăți gratuite cu care aruncăm în toate părțile în semenii noștri. Din dorința de a ne arăta nouă că suntem mai buni.

De unde știu? Am fost acolo... începând de la spital, unde moașele țipau la mine, după un travaliu de 10 ore cu dilatație 1, că e vina mea că nu nasc. Și că fata din fața mea a venit după mine și a născut înaintea mea. Cu dureri atât de mari încât ajungi să faci pe tine la propriu și ți se spune că "astea nu sunt dureri, iar ce e mai greu încă nu a început"... și multe altele. Acestea sunt doar niște exemple. Probabil că mai sunt mii.

Când am ascultat melodia lui Eminem, am pus pe repeat și am plâns mult, nu știu... nu am calculat. Am plâns pentru mine, Alexandra mama, în stare deplorabilă, pentru ea, prietena mea care nu a reușit, pentru toate femeile din lume care nu au reușit și cărora nimeni nu le-a plâns durerea. Întoarcem capul sau nu, ele sunt acolo.

Am trăit vinovăția celui care a rămas. De ce, Doamne, eu am reușit și ea nu?...

Acum am să-mi spun mie așa: Alexandra, casca ochii în jurul tău!

Pentru că judecata e uriașă chiar și după ce nu mai ești.

Iertați-ne, voi toate, care ați pierdut lupta, iar noi aveam capul în fund și nu v-am văzut! Nu am avut curajul să privim acolo.

Awareness... dacă lași judecata sigur ajuți. Evident că nu-ți poți pune în cârcă alegerea unui om, dar nu mai pune și tu greutate acolo... atât poți face.

Astăzi, vă rog, toți cei care vibrați aici cu ce scriu eu să aprindeți o lumânare și să vă rugați pentru sufletele celor care au pierdut lupta. Pentru că fiecare dintre noi a emis o judecată greșită la un moment dat.

Când m-am întors în câmpul muncii, după trei ani de stat acasă cu Cezar, o discuție cu o cunoștință mai veche mi-a deschis ochii. Mi-a spus doar atât: "Eu nu reușesc să mă obișnuiesc cu tine în adidași..."

Am stat cu asta puțin pentru că nu înțelegeam. După o vreme, am început să infloresc. Și da, Dumnezeu vorbește prin oameni. Georgiana Tanase mi-a spus asta cândva și am început să fiu atentă. Și acum înțeleg și de ce s-a amânat atât următorul articol... pentru că tot despre asta era. De vorbă cu Dumnezeu...

Vă mulțumesc vouă că îmi citiți rândurile.