Tu ești muntele!

Deci, să intram în pâine, cum s-ar spune.

"Alexandra, ești un munte!", îmi spunea o prietenă la ceva timp după ce a murit mama. Eram un munte de ignoranță, așa, din punctul meu de vedere. Un munte de furie. Lumea mă întreba de ce am dinții încleștati și eu nu știam ce să răspund. Oamenii plâng când moare cineva. Eu nu mi-am dat voie să plâng, mi-am încleștat dinții și nu am lăsat să iasă nimic de acolo. Era FURIA. Nu e de mirare că am probleme cu dinții, la cât am strâns din ei în viața asta. Eram furioasă pe ea că a plecat așa, pe nespusă masă și m-a lăsat baltă în momente dificile. Eram furioasă pe toți cei care mă sunau să mă întrebe ce s-a întâmplat. Eram furioasă pe toți care nu mă sunau să mă întrebe cum mă simt. Era numai despre mine. Acolo spre ea nu îndrăzneam să privesc. Era prea mare durerea. Eram furioasă pe toate lucrurile pe care le-a strâns inutil în casă. Deși ea nu era așa. Știam în sufletul meu că e momentul să ne despărțim, așa că am început să fac curat în casă obsesiv și să arunc tot ce era inutil. Am făcut asta de vreo 5 ori la rând și am tot scos. Saci întregi. Dar nu a fost destul. Căci am ținut-o acolo în suflet și nu am lăsat-o să plece nici la un an mai târziu.

Curățenia începe cu interiorul tău.

La aproape un an de zile, am primit în dar cartea "Tu ești muntele", total întâmplator. Sau nu . Și pentru că mă pasionează de ceva timp tarotul ca instrument de dezvoltare personală, imediat m-am dus cu gândul la cartea 8 de cupe, care îmi tot apărea. Cu omul acela care este pregătit să urce muntele, sprijinindu-se pe un toiag. Muntele e cunoașterea. Abia acum înțeleg că tu ești muntele pentru că în tine este toată cunoașterea. Și tot ce e important să cunoști este autenticitatea ta. Totul este doar în tine, atunci când ai curajul să privești acolo. Eu cine sunt? Sunt autentic sau sunt suma așteptărilor tuturor celor din jur? Și uite așa, în loc să plângi, tu strângi din dinți pentru că așa ești puternic. Așa sunt așteptările. În loc să eliberezi furia, o ții acolo în tine, până îți cad dinții la propriu.

Nu simt să fac o epopee despre suferințele mele și nici nu astept ofrande. Simt să împărtășesc niște conștientizări uriașe pe care le-am avut, în speranța că la un moment dat vor fi de ajutor cuiva. Pentru că acum suferința o văd altfel. Ca pe o binecuvântare.

Am fost foarte emoționată când am văzut feed-back-ul pozitiv al primei mele postări, căci nu mă așteptam la el. De data asta nu am avut așteptări, deși înainte eram într-o vânătoare de like-uri. Acum am simțit că asta trebuie să fac și mamă ce plăcut surprinsă am fost.

Mi-a fost și îmi este puțin teamă să nu șochez și m-am întrebat cât de adânc e cazul să merg cu împărtășirile mele, dar vă rog dacă aveți feed-back să-mi scrieți.

Legat de trăirile voastre, dacă simțiți și mișcă ceva acolo când citiți. Mulțumesc