Transmutarea

Sunt o persoană care nu prea a avut regrete în viața asta, căci în general mi-a plăcut să fac ce vreau și să trăiesc cum vreau, în ciuda a multor critici venite din partea celor din jur. Însă am un regret foarte mare și anume acela că nu am reușit să ajung la cele două concerte ale lui Michael Jackson. Din motive lesne de-nteles. Pentru că eram "prea mică" pentru o asemenea experiență, părinții mei au decis că nu pot merge. În '92 aveam 6 ani, când a fost primul concert.

Probabil unii dintre voi vă aduceți aminte, alții au fost la concert, iar alții poate citind aici abia află. Chiar am găsit recent un articol impresionant pe internet care povestește despre "Concertele care ne-au pus pe harta lumii" și chiar va recomand să-l citiți, îl voi lăsa în comentarii. Îmi aduc aminte acum că în ziua în care a sosit el nu mai vedeai absolut nimic altceva la televizor. Absolut toate camerele de filmat îl aveau în vizor începând de la aeroport până la ultima apariție publică. Cred că nici Papa nu a avut parte de atâta atenție la vizita sa la București.

Spre fericirea mea, mama a decis, acum nu-mi aduc aminte exact dacă în '92 sau în '96, să mă ducă la Casa Poporului, unde Michael avea o scurtă vizită, în care s-a întâlnit și cu fanii.

Ne-am grăbit amândouă prin mulțime să ne facem loc în fața de tot. Fiind destul de mică, nu aș fi văzut mai nimic altfel.

Și am ajuns la gard. În momentul în care el a apărut, mulțimea din spate pur și simplu m-a strivit de gard, dar visul unui copil era împlinit, așa că nimic nu mai conta. Și iată-mă acolo strivita de gardul acela, avându-l în fața mea pe rege, la 3-4 metri distanță. Evident că emoția a fost uriașă, iar amintirea mea de atunci este limpede în cap și acum. Îmi aduc aminte și acum cum pășea încet prin fața mea, de ziceai că se sparge. La foarte scurt timp, a început ploaia și a țâșnit dintr-o data spre clădire.

Asta a fost tot.

Dar aceasta nu este cea mai veche amintire. Cea mai veche amintire, deși am foarte puține amintiri de când eram așa de mică, este din '90, când aveam aproape 4 ani și eram împreună cu părinții mei într-o vacanță la Bușteni. Atunci am primit prima mea caseta cu Michael, albumul Dangerous. O ascultam la un casetofon mic, roz, de fetițe. Adevărul este că la vremea aceea nu aveam nici internet, nici tablete, programul TV era foarte slab, iar tot ce-ți rămânea era MUZICA.

De ce povestesc asta? Aseară am ajuns la Frumusani, raiul meu și mă gândeam să ne uităm la un film, așa că am început să caut prin DVD-urile vechi și am dat peste "This is it", filmul despre ultimul concert al lui Michael, concert care nu a mai apucat să vadă lumina zilei, pentru că el s-a stins înainte să mai apuce să urce pe scena pentru ultima dată. La numai o lună de la lansarea filmului, acesta bătea recordul mondial la încasări și intra în Cartea Recordurilor.

Pentru mine a fost fascinant cum Cezar, care nu rezista nici 5 minute la televizor de fel, a stat cu ochii pe televizor 18 minute, timp în care îmi punea în continuu întrebări despre Michael. M-a întrebat când mergem la concert și i-am spus că nu mai e printre noi. "A plecat la Doamne Doamne? Dar de ce a plecat?".

Uitându-mă la film, m-am impresionat foarte tare secvența când lucra la piesa "The Way You Make Me Feel", care este și piesa mea preferata. Și am realizat câtă muncă și câtă atenție pentru fiecare sunet în parte. Am mai observat cum fiecare membru din echipă se purta cu el cu mănuși, cum îi spuneau la orice cuvânt "Mulțumesc", "Te rog", "Sir". Cum tinerii care au participat la preselecție pentru a dansa cu el pe scenă plângeau în prezentare.

Și mi-am adus aminte când m-a întrebat al meu zilele trecute ce înseamnă "Transmutarea".

Și m-am gândit imediat: păi asta înseamnă...

Unele persoane din lumea spirituală îl cataloghează drept "Înger căzut", psihologii și psihiatri îl cataloghează drept "Borderline" (copilul veșnic), industria muzicală îl numește "King of Pop".

Îmi aduc aminte și un film în care prietena lui Liz Taylor i-a oferit, adult fiind, primul Crăciun sărbătorit cum se cuvine, cu brad și cadouri. Copilul Michael nu avusese parte niciodată de așa ceva. Și milionara Liz i-a luat de Crăciun niște pistoale cu apă, dacă vă vine să credeți așa ceva.

Se spune ca emotionalul rămâne la vârsta la care ai suferit trauma. Adică probabil undeva în perioada Jacksons 5 când micul Michael, mezinul familiei, era principala sursă de venit a familiei Jackson, care număra 11 membri.

Evident că la pistoalele acelea cu apă aduse de Liz s-a bucurat așa cum s-ar fi bucurat micul Michael care își întreținea familia încă de la o vârstă fragedă.

Încă mă întreb dacă puterea de a te bucura ca adult la fel ca un copil mic, fie ea venită și din traumă este o binecuvântare sau un blestem.

Evident că niciun copil pe lumea aceasta nu merită asa ceva. Însă el a ales să trăiască prin oameni și pentru oameni și si-a dedicat viata întreaga acestora. Și nu numai.

"I love to sing for the trees", spune el în filmul documentar This is it.

Michael a fost primul și cred că și singurul artist care a urcat pe scenă un tanc adevărat (București, 1996) în lupta lui pentru conștientizarea crimelor umanității.

În timpul concertului, isterie. Tinerii plângeau, urlau și leșinau pe rând. Puterea câmpului. Pe care am înțeles-o recent pe propria piele, mai ales de când îmi las aici rândurile. Când am ajuns să simt vibrația fiecărei persoane care simte alături de mine, printr-un simplu like, comment sau mesaj privat. Și am conștientizat la ce nivel s-a dus el, împreună cu o lume întreagă. Uriaș!

Evident că s-au spus și foarte multe mizerii.

Moartea lui Michael, București 2009, Universitate.

Toată intersecția Universitate este străbătută de mașini care merg încet cu geamurile deschise și muzica lui la maxim. Suntem noi, românii de rand. Nimic planificat. Ambasada Americii este ticsita de flori și lumânări. Tristețe mare. Se stingea poate cel mai mare artist al tuturor timpurilor. Artistul complet. Ceva ce poate nu va mai trăi umanitatea în sute de ani. O modă și un stil de viață care a ajuns la oameni fără puterea internetului. Doar prin simțire.

Și stăteam eu așa pe terasă aseară, la un pahar de Aperol și o țigară și mă gândeam... cum o fi să mori și să plângă după tine un Pământ întreg. El a plâns pentru Pământ și Pământul a plâns pentru el. Cum o fi să mori și să aprindă pentru tine lumânări un glob întreg? Vă dați seama cu câtă lumină s-a ridicat el?

Cred că asta este Transmutarea. Să trăiești și să miști mase cu simțirea.

Aseară pentru prima oară am tradus "The Way You Make Me Feel" - Felul în care mă faci să SIMT. Pentru că despre asta este viața. Despre simțire.

Să plecam capul în fața destinului său greu.

Și să nu uităm.. Dumnezeu vorbește prin oameni!

Acestea fiind spuse vă las mai jos câteva versuri despre Transmutare: