Onorarea Emoțiilor: Călătoria Vindecării Interioare" - 31 Octombrie 2024
Ce înseamnă să-ți onorezi emoțiile?
Cred că fiecare dintre noi a auzit vreodată măcar o parte din aceste cuvinte:
"Treci peste!"
"Nu-ți mai plânge de milă"
"Nu te mai victimiza"
"Viața e frumoasă, de ce nu o prețuiești?"
Și câte mai sunt. Îți sună cunoscut?
Când cineva ți-a spus una dintre aceste fraze, se numește că nu ti-a onorat emoțiile. Te găsești și acum în momente în care ți se spun lucruri asemănătoare?
Este și normal pentru că tu, copil fiind, ai învățat în acele momente să nu-ți onorezi emoțiile. Și să "treci peste". Nu PRIN. Cheia este să treci prin. Altfel nu vindeci durerea respectivă. Și ții în tine, reprimi în corpul tău, care la un moment dat nu mai poate și se îmbolnăvește. Ca să nu îi super pe alții.
Iar pentru noi oamenii este o RUȘINE. Să-ți fie RUȘINE!... că simți... Din păcate... ăsta este Adevărul. Cu ani în urmă, când cineva foarte drag mie a plecat dintre noi, eram doar un copil, am suferit atât de mult încât îmi venea să plâng în continuu. Și toți adulții îmi spuneau: "Nu mai plânge!" Și țin minte că mergeam singură cu metroul la școală și îmi venea să plâng și mă abțineam. Că era "rușine". Și țineam așa în mine asta, iar când ajungeam la școală îmi venea să plâng din nou și mă prefaceam că sunt "BINE". Și apoi mă vedea așa lumea, adult fiind, că sunt foarte puternică și pe picioarele mele și eu nu am nevoie de ajutor. Așa păream eu în ochii altora. Că eu nu am niciodată nevoie de ajutor, că mă descurc singură. Și așa este, puteam și fără ajutor și puteam și singură, dar ar fi fost atât de bine să nu mă simt atât de singură.
Când ai o emoție, ea face parte din tine. Este a ta. Durerea există și trebuie onorată. Pentru că ani de zile noi nu am privit acolo. Și e tare greu să fii văzut și primit cu ceea ce ești atunci când începi să-ți onorezi emoțiile. Pentru că toți din jur nu vor absolut deloc să le onoreze pe ale lor... și tu când plângi, îi forțezi să privească și ei acolo.
Îți vine să plângi, fă-o. Îți vine să urli, fa-o... Este absolut normal să simți ceea ce simți și este minunat dacă și găsești lângă tine în acel moment pe cineva să te accepte cu toate supărările și cu furia ta. Și am observat așa ieri, cum tot ăla care are probleme și căruia îi e greu are puțin timp să te primească și pe tine. Și îți dă și ție din puținul lui. Zilele acestea sunt foarte supărată pe Doamne Doamne, că am obosit atât de tare cu toate lecțiile pe care mi le dă și aș vrea să-mi mai dea pace. Și toți am fost acolo. Și e un proces și știu asta și la cât am lucrat tot îmi e greu să accept uneori și să zic, da frate, e de KKT ce mi se întâmplă. Pentru că așa este, uneori e de KKT. Și pentru mine e acest exercițiu astăzi, să zic da, uneori e de KKT.
Și atunci când e de KKT, ridică capul sus și spune: "Îmi e greu!" Ai voie să-ți fie greu, ai voie să-ți plângi de milă, ai voie să ai un ritm mai lent și să fii obosit și ai voie să fii tu așa cum ești. Nu știe nimeni poveștile tale, nu știe nimeni prin ce treci și nimeni nu ar trebui să te judece. Și ieri m-am amuzat așa pentru că am ascultat prima oară un material cu Ra Uru Hu despre profilul meu pe Human Design 2/4 și am înțeles tot. De ce am atras eu toată viața mea oameni care îmi spun mie că ei știu mai bine ce trebuie eu să fac. Că așa este profilul meu. Și cum eu sunt super introvertita și viața m-a forțat să fiu altfel. Și râdeam ca fraiera când Ra povestea că 2/4 este acel copil pe care copiii vor să-l scoată afară din casă și părintele îl scoate cu forța pentru că el nu vrea să iasă. Exact asta sunt eu! Și eu abia acum aflu. Parcă o și văd pe mama cum mă scotea afară pe ușă cu forța, după ce m-am mutat în noua locuință, după un an de zile în care am refuzat să ies din casă. Și cum tot ca să-i mulțumesc pe alții am tras de mine cât am putut să fiu așa.
Și este uimitor așa cum mi-a dat Dumnezeu un copil cu exact același profil ca mama mea, cu care nu m-am înțeles niciodată. Ia Alexandra, tu ești mai breaza?
Când a murit mama, revenind la ce spuneam mai sus, deja învățasem să nu mai plâng deloc atunci când eram tristă.
Probabil or fi fost și atunci persoane care s-au întrebat de ce nu plâng. Care dacă plângeam prea mult, s-ar fi întrebat de ce plâng așa de mult, că oricum nu ne-am înțeles.
Și au fost și sunt foarte mulți care mă judecă pentru că "scot mizeria de sub preș". Asta sunt eu și mă iubesc tot mai mult pe zi ce trece. 
Abia acum, după 2 ani, am găsit puterea să plâng, i-am scris vreo 3 scrisori cu ce simțeam eu și am curajul să vorbesc cu ea și să îi spun ce simt. Cu respect și nu cu furie.
E de rasul curcilor. Și te mai întrebi de ce ajungi să clachezi la un moment dat când nici măcar tu pe tine nu te primești așa cum ești. Pentru că ți se spune că ești greșit. Lucrez intens zilele acestea pe iertare. Și azi mă iert că am obosit și trebuie să iau o pauză.
Zile line!