Magia de a spune da vieții - 22 Iulie

În ultima vreme parcă mi se strică toate planurile pe care le fac. Există ceva care îmi redirecționează drumul tot mereu. Înainte ar fi părut greu de dus pentru mine, căci multă vreme m-am luptat cu anxietatea. Și se știe că pentru anxioși schimbarea de planuri este cumplită. Pentru că anxietatea vine cu o nevoie de a controla totul în exterior ca să nu-ți scape nimic din ce ar fi putut fi prevăzut.

Această redirecționare care a tot venit în calea mea în ultimele săptămâni m-a forțat de fiecare dată să-mi depășesc limitele. Limitele pe care mintea mea le tot punea și mă tot mințea că “nu pot să fac aia”, “nu pot să fac cealaltă”.

De ceva timp simt o chemare extraordinară să plec undeva singură cu fiul meu să ne bucurăm unul de celălalt. Și mi-a fost teamă. Și recunosc, m-am tot gândit: “Dacă nu o să fie cuminte?”, “Cum merg eu singură cu el atâta timp?”, “Dacă se supără al meu?”… etc, etc.

Și ieri a fost foarte stresant pentru că am făcut o “dudă”. Am uitat total de două întâlniri pe care le aveam programate pentru următoarele zile și am sunat și am făcut rezervare la o vilă la munte.

M-am frustrat, mi-a fost rușine, dar am zis, ok, vedem cum se așază și dacă e, poate renunț. Acum, ce să fac, că promisesem copilului. Cum să îi zic că nu mai mergem pentru că e mami amețită? Și ce să vezi, până la urmă am plecat. Ne-am urnit cam greu de acasă și am făcut o mulțime pe drum, deși e marți… Dar a fost un drum foarte interesant și plin de conștientizări.

M-am dus înapoi în urmă cu doi ani, când eram în mașină cu fiul meu pe pod la Băneasa. Învățase recent să evadeze din scaunul de copil, pe pod era blocaj și voia să evadeze din mașină. Pe vremea aia încă aveam o anxietate foarte mare și vă imaginați ce spaimă am tras. Dacă nu îl cunoașteți pe fiul meu, el este un copil extrem de agitat și aventuros și uneori este greu și pentru trei adulți să îi facă față. Și totuși… astăzi, la doi ani distanță, am tras aer în piept și am decis să plec împreună cu el într-o scurtă vacanță.

Deci nu pot să vă spun în ce loc minunat am nimerit, pentru că îmi doream de ceva timp să ajung, însă mi-a depășit cu mult așteptările.

Când am rămas gravidă mi-am promis că îmi voi retrăi copilăria împreună cu el. Însă multă vreme anxietatea nu m-a lăsat. Doar că la un moment dat a venit și conștientizarea: “Ce vină are copilul meu că îmi este mie frică?”. Și da, Cezar m-a ajutat enorm să-mi depășesc limitele, să cresc și eu împreună cu el, să învăț zilnic câte ceva. Este minunea mea și cel mai bun profesor al meu.

Poate nu pare mare lucru, dar în ultimii doi ani am ajuns de la mama căreia îi era frică să iasă cu copilul și până la magazin, la mama care își ia fiul și pleacă curajoasă singură cu el în vacanță. A fost cuminte azi? Foarte. Și a meritat tot efortul. Și simt așa, pentru prima oară, că tot am lucrat eu în constelația cu frica de a nu fi o mama bună, că nu mai las frica să-mi conducă viața și să mă tragă din prezent. Și nu mă mai simt “o mamă rea”. Simt că devin mama pe care mi-aș fi dorit-o dintotdeauna. Asta este pentru mine barometrul în funcție de care încerc zi de zi să schimb ceva la mine. Să evoluez.

Și ca o încununare a zilei de astăzi, am primit în lumea poveștilor în care am ajuns cu fiul meu acest mesaj frumos (îl puteți vedea și în fotografii):

„A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ...”

Toate visele noastre pot deveni realitate,

dacă avem curajul să le urmăm.

– Walt Disney