Generația cu cheia la gât - 4 August

Începusem să simt anxietatea în piept, iar semnalele că nu văd eu ceva în mine s-au activat. Deja îmi sunt cunoscute. Am zis ok, e momentul să stau puțin cu mine.

(După ce lucrezi timp îndelungat, se creează o sensibilitate și lucrurile ies din ce în ce mai ușor la suprafață).

După ce am terminat conversația, m-am așezat în pat, am respirat cu ochii închiși și mi-am pus întrebarea. În procesele acestea nu trebuie nimic forțat. Stau eu cu mine si văd ce vine. Nu încep cu mintea: Aoleu, ce e acolo, dar nu văd etc. Nu. Cu blândețe și mai ales cu încredere văd ce vine.

Și m-am văzut pe mine adult la balconul apartamentului unde am locuit, la etajul 6, în copilărie. Era un balcon deschis care dădea în intersecție la Budapesta. Jos, în fața unei treceri de pietoni eram eu la 6 ani, pentru prima oară singură. Părinții mă trimisesera să iau pâine pentru a învăța să traversez singură strada. Deși am lucrat pe asta îmi este și acum greu să scriu și ceva mă apasă pe piept. Și totuși, ce nu vedeam acolo.

Am înțeles mental că a fost o disociere. Și a fost pentru prima oară când am înțeles ce înseamnă cu adevărat disocierea. Jos, la trecere, eram eu, Alexandra care trebuia să învețe să se descurce singură. Iar sus, eram eu, cea disociata, care nu putea să stea în ea pentru că frica și durerea erau prea mari.

Și am decis să cobor, eu, cea de pe balcon, și să o iau de manuta pe cea mică să o trec strada. M-am dus la lift și liftul nu mergea. Am decis să cobor pe scări și mă observam cum pluteam. Am zis ok, înapoi și cu picioarele pe pământ. De câteva ori m-am întors. A fost cel mai lung drum al meu până jos la parter. Când am ajuns în fața blocului, ea mă astepta acolo. Am luat-o de mână și i-am spus: Nu mai ești singură. Aici, în sistemul IFS (Internal Family Sistem cu care eu lucrez deja de 2 ani și habar nu aveam cum se numește, am aflat recent) și chiar și în constelații se folosesc niște fraze vindecătoare, cum ar fi:

"Eu sunt tu din viitor. Nu mai ești singură."

"S-a terminat." - pentru că partea aceea din tine nu știe că s-a terminat. Conflictul ei este deschis iar tu ai renunțat total la partea din tine care are nevoie de AJUTOR.

"Tu ești o parte din mine."

"Tu îmi aparții."

Și tot așa.

Pe măsură ce treceam străzile, pentru că viziunea mea, care a apărut deseori de-a lungul anilor fără să știu ce să fac cu ea, era doar în fața unei singure străzi, am înțeles că de fapt au fost în total 8. 4 dus, 4 întors. 2 bulevarde mari si 2 străzi mici. Cele mici fără semafor.

Nu a fost ușor, dar pe parcurs cea mică a înțeles că poate să aibă încredere în mine și a sărit bucuroasă la mine în brațe pentru că am venit să o iau în sfârșit acasă.

Acesta este doar procesul incipient. Urmează acel parcurs în care tu începi să recunoști apoi, zi de zi, momentele în care ai acel tipar. "Alexandra care trebuie să se descurce singură". "Ești pe cont propriu". "Nu am nevoie să mă ajute nimeni."

Și este de datoria ta să schimbi mereu și să te alegi pe tine. Uneori integrarea durează luni de zile. Cel puțin la mine. Am procese din luna martie pe care încă le integrez. În fiecare zi e o muncă cu mine și cu mintea mea. Și cu a sta în simțire. În fiecare zi mai întreagă. Am momente când vin de la constelații și câteva zile abia reușesc să mă adun să fac o supă. De ce o fac? Pentru mine, pentru fiul meu, pentru familia mea. Pentru că merit mai mult. Pentru că merit să primesc și să accept ajutor. Și multe altele.

Aceasta nu sunt doar eu. Suntem noi, Generația cu cheia la gât. Și pur și simplu pentru noi nu s-a putut altfel. Mi se pare așa că între noi și părinții noștri este prăpastia de la "crești copilul împreună cu satul" la "trebuie să te descurci singur. Uneori de la 6 ani.

Și să știți că mi-am blamat de multe ori părinții cât timp au fost în viață. Foarte tare. Dar am înțeles ulterior că asta nu mă ajută cu nimic, ci mai face să mă învârt în continuu într-un loop și să ajung tot în același punct. În care nimic nu se rezolva. Cea a fost a fost, și nu, asta trebuie simțit în tine, integrat, nu o zicem așa ca să ne aflăm în treabă. Pentru că altfel ne stopam evoluția. De aceea aleg să schimb eu ceva de acum înainte dacă în trecut nu s-a putut altfel. Am stat ani și ani în acel loop într-o suferință cumplită. Unii nu o recunosc deloc. Refuză total să o vadă. După o vreme de lucrat le vezi atât de clar încât nu mai poți să fugi sub nicio formă. Inclusiv la alții. Și de multe ori, trebuie să le ții pentru tine pentru că nu ești primit când aduci atenția pe durere. PUNCT.

Am mai zis și o mai spun, inclusiv de la persoane apropiate am primit un feedback super agresiv legat de această muncă pe care o fac de ceva timp. Că înainte să lucrez experiential am fost ceva ani prin alții terapeuți. Mulți ani, mulți terapeuți. Și am găsit soluția de care mintea mea nu mai poate fugi. A fost și ceva de la Doamne Doamne. Și voința mea.

Și ce vezi tot mai clar e cum dai mai departe copilului tău. Asta nu este deloc plăcut. Și oricât de greu ar fi uneori, mergi mai departe.

Să ne fie de folos!