Cheia 47 - Lipsa de speranta

Ooops... I did it again! Cum scriam eu ieri despre speranță. Și aseară am simțit o chemare să citesc despre Cheia 47, care a intrat acum în soare. Transmutarea. Și cum citesc eu așa la caracterul represiv al umbrei: lipsa de speranță. Este uimitor cum "ascultând" energia și plecând pe drumul tău ajungi să fii în aliniament cu tot. Pentru că tu ești parte din TOT.

Despre Transmutare am povestit de mai multe ori. Și nu mai vreau în acest moment să o definesc ca fiind transformarea energiei negative în energie pozitivă pentru că simt că încă este confuzie (Cheia care tocmai s-a încheiat) pentru că este un proces. Iar când integram așa binele și răul în accepțiunea noastră a termenilor, cumva totul devine, de fapt, bine. Este un proces și nu se întâmplă pe loc. Și îmi este și mie greu să înțeleg acum.

Sâmbăta am lucrat cu frica de moarte. (A fost nevoie de 3 constelații doar pe asta, plus toată munca de până acum). Una dintre cele 4 frici pe care au am venit să le rezolv în această viață (aflați care sunt din Neutrino). Și când m-am așezat pe scaunul de constelații am simțit efectiv cum frica mă paralizează. Pentru ca mai apoi să-mi dau seama că neacceptarea fricii mele era fix ceea ce mă ținea departe de Dumnezeu. Pentru că eu ziceam într-una "nu e a mea". Și ce frumos explică Richard în Cheile Genelor că este de fapt, frica ancestrala.

Deși vă tot spuneam eu aici că vibrația de frică te ține în întuneric, o spuneam din minte și abia acum începe să se integreze. Chiar râdeam cu Georgiana că ea tot îmi explica mie una- alta și îi ziceam: tu nu înțelegi că eu știu toată teoria? Cumva am simtit-o, fără însă a o integra. Deja de la un anumit nivel e foarte greu să o faci singur. Pentru că mintea are un scut atât de puternic încât nu vă puteți imagina... atât de puternic se apăra că nu lasă nimic să treacă. Este în stare să-ți spună orice doar ca să nu vadă, de fapt, cum stau lucrurile. Și când începi să spargi mintea, inima se moaie. Este incredibil. Câtă blândețe începe să izvorasca din tine.

Am avut o experiență foarte interesantă cu gongurile planetare. Am participat la 2 ședințe cu Pământul, Saturn și Sunetul Creației. La a treia am zis pas. Simțeam efectiv că-mi sparge creierii. Și nu din cauză că era tare, că sunt obișnuită slavă Domnului cu muzică tare. Dar sunetul Pământului simțeam că mă dezintegrează, pur și simplu. Și toate umbrele mele își făceau de cap prin mintea mea și simțeam că nu se mai termină odată. Pentru alții am înțeles că e mai simplu. Și apoi mi s-a explicat: Gongul sparge mintea. Noi avem nevoie de ea în continuare să discearnă, să judece. Dar să judece drept după ce te-ai împăcat cu tine. Și să se împace cu inima pe care atât timp nu a lăsat-o să simtă, din frică. Împacă mintea cu inima, lumina cu întunericul, frica cu iubirea (v-am mai spus, în spiritualitate sunt considerate opuse), binele și răul.

Și simt să aduc în câmp scara conștiinței a lui Hawkins, care arata atât de clar cum vibrează emoțiile noastre. Și mie îmi place să spun așa: până la 200 este frică, iar după 200 este iubire. Dumnezeu este cel mai înalt și cel mai jos ghici cine? În frică? Iar până la Dumnezeu nu te mănâncă sfinții, ci demonii interiori. Când te împaci cu ei, cu tine, te împaci cu Dumnezeu. Vă recomand să citiți despre această scară care este în acord cu Chakrele, cu Piramida lui Maslow, cu teoriile despre dimensiuni și multe altele.

O săptămână minunată